Leibniz și paradigma individualității. De la ontologie la politică și înapoi

Alexandru Ștefănescu, cunoscut mai ales ca Alex. Ștefănescu, a fost un critic și istoric literar român, prozator, publicist cultural și una dintre vocile foarte vizibile ale criticii literare românești de după 1970. S-a născut în 1947, la Lugoj, a făcut școala și liceul la Suceava, apoi a absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București în 1970.

A lucrat în presa culturală și literară, la publicații precum Tomis, SLAST, România liberă, Magazin, iar după 1990 la România literară, revistă al cărei redactor-șef a fost între 1995 și 2010. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1977.

Lucrarea lui cea mai importantă este „Istoria literaturii române contemporane 1941–2000”, o sinteză amplă despre literatura română din perioada comunistă și postcomunistă timpurie. Pentru această carte a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 2005.

A mai publicat volume de critică, eseuri, jurnal, interviuri și texte memorialistice, între care „Preludiu”, „Jurnal de critic”, „Între da și nu”, „Cum te poți rata ca scriitor”, „Bărbat adormit în fotoliu” și „Convorbiri cu Alex Ștefănescu”. Stilul său critic era accesibil, direct, adesea polemic, cu gust pentru portretul literar și pentru judecata tranșantă.

A murit la 25 februarie 2024, la București. Presa culturală l-a prezentat atunci ca pe unul dintre cei mai cunoscuți critici și istorici literari români ai ultimelor decenii.

Pe scurt, Alex. Ștefănescu este important mai ales ca autor al unei istorii ample a literaturii române contemporane și ca publicist literar de mare vizibilitate, un critic care a încercat să păstreze lectura literaturii într-un limbaj viu, inteligibil și polemic.