Immanuel Kant a fost unul dintre cei mai importanți filosofi ai modernității și figura centrală a filosofiei critice. S-a născut în 1724, la Königsberg, în Prusia, și a murit în 1804, în același oraș. Viața lui a fost relativ retrasă, dar opera sa a schimbat profund filosofia europeană.

Kant a încercat să răspundă la o întrebare fundamentală: ce poate cunoaște omul? În „Critica rațiunii pure” din 1781, revizuită în 1787, el susține că mintea nu primește pasiv lumea, ci o organizează prin forme și concepte precum spațiul, timpul și cauzalitatea. De aici vine celebra lui „revoluție copernicană” în filosofie: nu cunoașterea se conformează pur și simplu obiectelor, ci obiectele experienței se conformează modului nostru de a cunoaște.

O distincție celebră la Kant este cea dintre fenomen și lucrul în sine. Fenomenul este lumea așa cum ne apare nouă, filtrată prin structurile cunoașterii; lucrul în sine este realitatea independentă de modul nostru de a o percepe, dar pe care nu o putem cunoaște direct.

În etică, Kant este cunoscut pentru imperativul categoric: trebuie să acționăm numai după reguli pe care le-am putea dori ca legi universale. Morala nu se bazează, la el, pe plăcere, interes sau consecințe, ci pe datorie, autonomie și respectul față de persoană.

Lucrările sale principale sunt „Critica rațiunii pure”, „Critica rațiunii practice”, „Critica facultății de judecare”, „Întemeierea metafizicii moravurilor”, „Prolegomene la orice metafizică viitoare” și „Spre pacea eternă”. Britannica notează că cele trei Critici sunt nucleul cel mai cunoscut al operei sale filosofice.

Pe scurt, Kant este filosoful limitelor și puterii rațiunii: a arătat că omul nu poate cunoaște absolutul ca atare, dar poate întemeia știința, morala și libertatea prin structurile propriei rațiuni.