Gottfried Wilhelm Leibniz a fost un filosof, matematician, logician, jurist, diplomat și savant german, una dintre marile minți ale secolelor XVII–XVIII. A trăit între 1646 și 1716 și este adesea numit ultimul mare „geniu universal” al Europei, datorită amplitudinii preocupărilor sale: filosofie, matematică, logică, teologie, drept, politică, fizică, istorie și lingvistică.

În matematică, Leibniz este celebru pentru dezvoltarea calculului diferențial și integral, independent de Isaac Newton. Notația lui — de pildă simbolul ∫ pentru integrală și d pentru diferențială — a devenit fundamentală pentru matematica modernă.

În filosofie, este cunoscut pentru teoria monadelor: realitatea ar fi alcătuită din unități spirituale simple, indivizibile, fiecare reflectând întregul univers din propria perspectivă. Lumea nu funcționează prin contact mecanic direct între lucruri, ci printr-o armonie prestabilită de Dumnezeu.

Ideile sale-cheie sunt principiul rațiunii suficiente — nimic nu există fără un motiv —, principiul identității indiscernabilelor — două lucruri perfect identice nu pot fi cu adevărat două — și teoria că lumea noastră este, în sens metafizic, „cea mai bună dintre lumile posibile”, idee ironizată mai târziu de Voltaire în Candide.

Printre lucrările sale importante se numără „Discurs despre metafizică”, „Eseuri de teodicee”, „Monadologia”, „Principiile naturii și ale harului” și „Noi eseuri asupra intelectului omenesc”.

Pe scurt, Leibniz este filosoful ordinii raționale a lumii: un gânditor care a încercat să arate că universul, cunoașterea, matematica, limbajul și credința pot fi înțelese prin principii de armonie, rațiune și structură.