Émile Benveniste a fost unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX, specialist francez în lingvistică indo-europeană, iranistică, gramatică comparată, lingvistică generală și semiotică. S-a născut la Alep, în 1902, și a murit la Versailles, în 1976. Collège de France îl prezintă ca savantul care a întruchipat, timp de peste trei decenii, disciplina sa „în toată plenitudinea și diversitatea ei”.

A fost elev și continuator al marii tradiții franceze de lingvistică reprezentate de Antoine Meillet. Din 1937 a ocupat la Collège de France catedra de gramatică comparată, iar activitatea lui s-a desfășurat între trei mari domenii: studiile iraniene, gramatica comparată indo-europeană și lingvistica generală.

Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt „Problèmes de linguistique générale” / „Probleme de lingvistică generală”, volumele I și II, publicate în 1966 și 1974, și „Le vocabulaire des institutions indo-européennes” / „Vocabularul instituțiilor indo-europene”, apărut în 1969. Acestea au făcut cunoscută nu doar erudiția lui comparatistă, ci și o teorie foarte influentă despre limbaj, subiectivitate și sens.

Contribuția lui cea mai faimoasă ține de teoria enunțării. Benveniste a arătat că limbajul nu este doar un sistem abstract de semne, ci și un act prin care cineva spune ceva cuiva, într-o situație concretă. Pronumele precum „eu” și „tu”, adverbele ca „aici” și „acum”, timpul verbal și persoana gramaticală nu pot fi înțelese complet fără situația de vorbire. De aici vine importanța lui pentru lingvistică, filosofie, semiotică, teoria discursului și psihanaliză.

În același timp, Benveniste a rămas un mare savant al limbilor vechi: a lucrat asupra avesticei, persanei vechi, sogdienei și altor limbi indo-iraniene. Encyclopaedia Iranica îl numește „unul dintre cei mai mari lingviști ai epocii sale” și subliniază amploarea neobișnuită a operei sale: cărți, sute de articole și recenzii, întinse pe aproximativ o jumătate de secol.

Pe scurt, Émile Benveniste este esențial pentru trecerea de la lingvistica structurală clasică la o lingvistică a discursului și a subiectului. El a arătat că limba nu este doar un cod, ci și locul în care se constituie relația dintre eu, tu, lume și sens.