Istoria românilor în secolul XX

Gheorghe Buzatu a fost un istoric român specializat în istoria contemporană a României, mai ales în teme legate de secolul XX: petrolul românesc, al Doilea Război Mondial, regimul Ion Antonescu, relațiile internaționale și istoria politică. S-a născut la 6 iunie 1939, la Sihlea, județul Vrancea, și a murit la 20 mai 2013, la Iași.

A studiat istoria la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde și-a obținut doctoratul în 1971. A lucrat la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și a fost asociat cu Centrul de Istorie și Civilizație Europeană al filialei ieșene a Academiei Române.

Printre lucrările sale se numără „O istorie a petrolului românesc”, „România cu și fără Antonescu”, „Mareșalul Antonescu în fața istoriei”, „Din istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial” și, împreună cu Ioan Scurtu, „Istoria românilor în secolul XX”. Un necrolog al Radioului public nota că a publicat zeci de cărți și sute de studii, articole și eseuri și că a coordonat colecția „Românii în istoria universală”.

A avut și activitate politică: în legislatura 2000–2004 a fost senator de Iași, ales pe listele Partidului România Mare, și a fost membru al Biroului Permanent al Senatului, inclusiv vicepreședinte în sesiuni parlamentare.

Gheorghe Buzatu este însă o figură controversată. O parte a operei lui, mai ales cea despre Ion Antonescu și Holocaustul din România, a fost criticată pentru tendințe de reabilitare a lui Antonescu și pentru minimalizarea sau distorsionarea Holocaustului românesc. Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România discută asemenea forme de negare și minimalizare, iar rezumatul raportului menționează explicit notorietatea pozițiilor lui Buzatu despre Holocaust.

Pe scurt, Gheorghe Buzatu a fost un istoric prolific al României secolului XX, dar receptarea lui trebuie făcută critic, mai ales când este vorba despre Ion Antonescu, Holocaust, naționalism și interpretarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Ioan Scurtu este un istoric român contemporan, profesor universitar, specializat mai ales în istoria României moderne și contemporane, cu accent pe perioada 1918–1947, viața politică interbelică, monarhia, partidele politice, Marea Unire și istoria României după 1989.

S-a născut la 27 noiembrie 1940, în comuna Dochia, județul Neamț. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București în 1962 și a devenit doctor în istorie în 1971, cu o teză despre Partidul Țărănesc, publicată ulterior sub titlul Istoria Partidului Țărănesc.

Cariera lui este legată în primul rând de Universitatea din București, unde a predat istoria românilor timp de mai multe decenii. A fost șef al Catedrei de Istoria Românilor la Facultatea de Istorie, decan al Facultății de Arhivistică și a avut funcții importante în domeniul istoriei și arhivelor. Sursele bibliografice îl menționează și ca fost director general al Arhivelor Naționale.

Printre lucrările sale importante se numără „Istoria Partidului Țărănesc”, „Istoria românilor în timpul celor patru regi”, „Istoria contemporană a României”, „Istoria civilizației românești. Perioada interbelică”, precum și volume de documente despre România între 1918 și 1940.

Un domeniu central al operei sale este istoria politică a României interbelice: partidele, regele, instituțiile, crizele politice, evoluția democrației parlamentare și drumul spre regimurile autoritare. A scris și despre perioada comunistă și postcomunistă, dar imaginea sa de istoric este legată mai ales de cercetarea României dintre cele două războaie mondiale.

Pe scurt, Ioan Scurtu este unul dintre cei mai prolifici istorici români ai epocii contemporane, util mai ales pentru studiul României interbelice, al monarhiei și al vieții politice românești din secolul XX.