Ioan Scurtu este un istoric român contemporan, profesor universitar, specializat mai ales în istoria României moderne și contemporane, cu accent pe perioada 1918–1947, viața politică interbelică, monarhia, partidele politice, Marea Unire și istoria României după 1989.

S-a născut la 27 noiembrie 1940, în comuna Dochia, județul Neamț. A absolvit Facultatea de Istorie a Universității din București în 1962 și a devenit doctor în istorie în 1971, cu o teză despre Partidul Țărănesc, publicată ulterior sub titlul Istoria Partidului Țărănesc.

Cariera lui este legată în primul rând de Universitatea din București, unde a predat istoria românilor timp de mai multe decenii. A fost șef al Catedrei de Istoria Românilor la Facultatea de Istorie, decan al Facultății de Arhivistică și a avut funcții importante în domeniul istoriei și arhivelor. Sursele bibliografice îl menționează și ca fost director general al Arhivelor Naționale.

Printre lucrările sale importante se numără „Istoria Partidului Țărănesc”, „Istoria românilor în timpul celor patru regi”, „Istoria contemporană a României”, „Istoria civilizației românești. Perioada interbelică”, precum și volume de documente despre România între 1918 și 1940.

Un domeniu central al operei sale este istoria politică a României interbelice: partidele, regele, instituțiile, crizele politice, evoluția democrației parlamentare și drumul spre regimurile autoritare. A scris și despre perioada comunistă și postcomunistă, dar imaginea sa de istoric este legată mai ales de cercetarea României dintre cele două războaie mondiale.

Pe scurt, Ioan Scurtu este unul dintre cei mai prolifici istorici români ai epocii contemporane, util mai ales pentru studiul României interbelice, al monarhiei și al vieții politice românești din secolul XX.