1789 Emblemele rațiunii

Jean Starobinski a fost un critic literar, istoric al ideilor, eseist și medic-psihiatru elvețian de limbă franceză. S-a născut la 17 noiembrie 1920, la Geneva, și a murit la 4 martie 2019, la Morges. A fost profesor la Universitatea din Geneva, dar și medic, ceea ce explică interesul său constant pentru relația dintre literatură, corp, suferință, melancolie și imaginație.

Este asociat cu Școala de la Geneva, alături de critici precum Marcel Raymond, Georges Poulet și Jean Rousset, dar opera lui depășește simpla critică literară. Starobinski combină istoria ideilor, analiza textuală, fenomenologia, psihologia, istoria medicinei și reflecția asupra imaginarului.

Cartea sa cea mai celebră este „Jean-Jacques Rousseau: la transparence et l’obstacle” / „Jean-Jacques Rousseau: transparența și obstacolul”, publicată în 1957. Aici analizează tensiunea fundamentală din opera lui Rousseau: dorința de transparență, sinceritate și comunicare deplină, mereu blocată de societate, limbaj, mască, rușine și neînțelegere.

O altă direcție importantă a operei sale este studiul melancoliei. Format ca medic, Starobinski a scris despre istoria tratamentelor melancoliei și despre felul în care suferința interioară devine temă literară, medicală și culturală.

Printre lucrările sale importante se numără „Montesquieu”, „L’Œil vivant”, „La Relation critique”, „Portrait de l’artiste en saltimbanque”, „1789: Les emblèmes de la raison”, „Le Remède dans le mal” și „L’Encre de la mélancolie”. A scris despre Rousseau, Diderot, Montaigne, Montesquieu, Voltaire, Baudelaire, Stendhal, Kafka și despre imaginarul Iluminismului.

Un concept-cheie la Starobinski este privirea critică. Criticul nu trebuie nici să se piardă complet în text, nici să-l domine autoritar din exterior. El trebuie să păstreze o distanță vie: să vadă textul, să-i urmărească tensiunile, să-i înțeleagă dorințele ascunse și contradicțiile.

Pe scurt, Jean Starobinski este unul dintre marii critici europeni ai secolului XX, un autor care a făcut din critica literară o formă de cunoaștere a omului: prin limbaj, mască, privire, melancolie, imaginație și istoria ideilor.